Atunci şi acum..

            Am crescut.  Îmi amintesc de mine, când aveam 15 ani.  Eram micuţă, nu ştiam prea multe.. eram naivă, şi credeam în poveşti de dragoste, credeam că viaţa mea e o telenovelă cu intrigi, iubiri interzise, şi trădări.   Îmi plăcea când vreo prietenă îmi povestea relaţia în care era cu vreun anume tip.
   Şi visam, şi cum ascultam povestea ei, eram atât de emoţionată, şi de veselă, foarte entuziasmată că în relaţie amândoi se implicau.  Şi luându-mă după această poveste, mi-am construit şi eu dorinţele şi visele mele.  A fost nemaipomenit, să visez eu la o relaţie perfectă, să simt vibraţiile inimii când îmi imaginam să mă trezesc dimineaţa alături de un bărbat, şi să mă trezesc cu o sete de voie bună şi plină de dorinţă arzătoare să împărtăşesc căldura dragostei ce aş avea-o să ofer.   

   Scriam scene de dragoste, şi oftam!   Şi mă rugam; şi apoi plângeam  blestemându-mă că am o familie destrămată şi că nimeni nu se va uita la mine din cauza trecutului pe care l-au avut părinţii mei.   Mă credeam abandonată, şi orfană.  Mă credeam neagră de urâtă.  Poi, când eram mai micuţă, cam eram eu urâţică.  Dar, eu exageram, cu neagră de urâtă.   

      Spun asta că mi-am recitit chiar primul caiet de jurnal, unde mă descriam" neagră de urâtă".  Acest vis era ca si o lumină în întunericul în care trăiam.  Au trecut anii, şi eu simţeam că nu voi iubi niciodată cu sufletul curat.  Apoi, la o vreme, cunoscusem un băiat.   Era cu vreo 5 ani mai mare decât mine.  Am auzit vorbindu-se în casă, că diferenţa ideală dintre un băiat şi o fată ar fi de la 5 până la 10 ani.   Mă gândeam, pfff, ce bine că e mai mare decât mine cu numai cinci ani.  Woowww.  Acel băiat, după mintea mea de atunci era cam ceva de genul " cu ochii micuţi şi albaştri, ca oceanul de pur şi ca cerul de senin, atât de deschişi.

  Avea privirea paşnică, e ca şi cum aş fi văzut un înger pe pământ."  Această descriere i-am recitat şi lui tati, care uimit mi-a zis: "am o copilă în-dră-gos-ti-tă".   Iar replica mea" nu tată! nu-s îndrăgostită!!!!!!!!!!!", şi următoarele secunde înroşisem ca o porodică.   Mă sâcâia zile întregi, cu "copila mea e îndrăgostită", nu suportam să mă facă să înroşesc de fiecare dată. 

Îmi era ruşine şi nu vroiam să recunosc nici în ruptul capului că defapt eram îndrăgostită.  A fost o dragoste de copil, şi uitându-mă în urmă am realizat, că acea iubire de copil m-a schimbat şi m-a maturizat.
  Povestea s-a încheiat, aşa cum şi celelalte poveşti de dragoste s-au încheiat, el mă înşelase şi apoi am aflat de la un prieten de al lui că s-a însurat.  De atunci mi-am promis anumite chestii pe care şi în ziua de azi le respect cu foştii mei prieteni.  Oricât de greu mi-ar fi mă duc mai departe! , oricât de mult l-aş fi iubit nu mă mai întorc la el, mai ales dacă au avut un eveniment similar cu logodna, însurătoarea.  Din acea poveste am învăţat să nu am încredere în băieţi.  Dar am învaţat să mă dăruiesc într-u-totul atunci când iubesc cu adevărat.  Nu am încredere până ce nu prind drag pe persoană.
   Ani de zile m-am închis, mă comportam urât cu băieţii, tocmai să nu se apropie nimeni de mine.  Pe când am reuşit să mă deschid în faţa unui alt băiat, acela fiind mai prostuţ pe acea vreme nu a ştiut să mă aprecieze şi s-a luat după ce îi spuneau prietenii lui.  Ceilalţi m-au făcut să cred că mă înşelase, şi plus că mi-a venit cu tupeu să îmi zică el în persoană că "de o lună-n 'coace nu te mai iubesc."   Asta a fost pentru că nici el nu ştia ce vrea de la viaţă.  Timpul trecuse, m-a rănit şi el.  După un an şi jumătate, mă căuta, să îmi zică cu seninătate că vrea să mă invite la un suc.  Clar, a fost ocazia perfectă să îl fac să se simtă un ultim gunoi. 

Ce?  Am fost sinceră cu el, nu i-am dat speranţe, i-am zis din prima clipă după ce am acceptat invitaţia, "tu băiatu cu mine niciodată nu te vei împăca, dacă vrei putem fi amici, dacă nu continuă-ţi drumul pe care mergi, iar eu voi merge pe al meu."  Acel băiat, pot să spun că m-a iubit.   Ani de zile căuta câte-o portiţă liberă să îmi vorbească, să îmi audă vocea, să ies cu el la plimbare, să mă convingă într-un final că mă iubeşte.   Şi ştiam din prima clipă ce a venit cu invitaţia că el s-a schimbat, dar era acolo acea frază în minte " m-a înşelat ".
  După ani de zile, dragii mei, am aflat că defapt nu m-a înşelat.  Şi am pierdut.  Eu din ciudă şi că nu vroiam să mă simt slabă în faţa lui şi să nu dau această satisfacţie lui că m-ar putea recâştiga, am refuzat să deschid subiectul şi să îl întreb de acea acţiune a lui.   După ani de zile, în care l-am considerat vinovat, l-am intrebat.  Dar, a fost aşa, ceva de genul, că încheiasem o relaţie cu un alt băiat, despre care poate vă voi povesti puţin mai încolo, şi simţeam nevoia să mă asculte cineva.  Ştiam că îi pot plânge pe umărul lui, şi l-am sunat următoarea zi după despărţirea de celălalt tip şi m-am văzut cu el.   Şi atunci, dar fără să îşi dea seama că eu am vreo intenţie, l-am întrebat din prostie, deşi nu mă gândisem la ce am avut cu el, căci eu eram proaspătă suferindă din cauza altuia.   Nu vă zic ce mi-a răspuns, doar că sunt foarte convinsă că el a fost sincer cu mine.   Apoi, tot aşa să nu îşi dea seama, am schimbat subiectul.   Nu, nu am fost atât de slabă încât să îi cad în braţele lui, m-am plâns ca şi cum m-aş fi plâns mamei că mă doare inima.  A fost şi a rămas în continuare un om deosebit pentru mine, şi nu îmi pasă că îmi greşise.  El ca persoană, are multe calităţi, am văzut în el, un om bun şi sufletist.
     Au vrut să îi las în pace, i-am lăsat.  Dar, nu aici e problema.
 După o vreme tot ei vin cu coada între picioare şi "vai ştii, am greşit îmi pare rău, ştiu că nu mă poţi ierta, tu erai o fată de treabă şi mi-a plăcut mult de tine, dar mătuşa mi-a dat de ales ori cu tine şi atunci mă mutam de la ea din apartament, ori fără tine şi puteam sta în apartament."
Replica a fost pe măsură: "  Bine dragul meu, nu ai de ce să îţi pară rău, mie îmi pare rău că am pierdut atâta timp cu tine şi ştii ceva însoară-te cu matuşă-ta.  Mă deci tu dacă chiar aşa de matur erai cum pretindeai că eşti, făceai dracu-n patru şi găseai o chirie, doar bani ai, numai că îi pierzi în cluburi de streaptise. "  Defapt 99% din frază e adevărată.   Era un caz pierdut tipu'.
Când mă gândesc peste ce pămpălăi am dat.   Mă rog, persoane care cred că ei trăiesc în plop, şi plopu'-n aer.
  Şi într-un final, ştiţi de ce am scris acest scurt istoric?   Pentru ca să văd şi eu cu ce oameni a căror gândire a fost atât de slabă, [se mai credeau mari oameni a maturităţii] am stat eu de vorba şi căror oameni mi-am încredinţat sentimentele.   Apoi, cu un drum să îmi limpezesc gândirea, că toţi la început dau vina pe mine, că eu am fost aia nu ştiu cum, că eu am stricat nu ştiu ce.
Dacă ei nu îmi dădeau motive, nu aş fi stricat nimic, nu aş fi fost nu ştiu cum.
 Poi dacă băiatul flirteaza cu alta în faţa mea, şi eu proasta de mine îi văd, să îl mai cred sfânt şi credincios relaţiei?  Oricare fată face o criză de nervi şi de gelozie.

Aveam în minte, să le plătesc, să mă împac cu fiecare în parte la acel timp, şi să le fac la fiecare acelaşi lucru pe care ei mi l-au făcut mie.  Apoi, am descoperit, că o altă armă -poate mai puternică decât răzbunarea-, era să fiu paşnică cu ei, şi să vorbesc doar atunci când ei au vrut.  Îi vedeam pe net, dar de aia nu i-am salutat, vedeam că aveau statusuri cu dedicaţie şi cu subînţelesuri, m-am făcut că plouă ori ninge, sau chiar e soare. 
Poi de ce să îi caut?   Ei au nevoie să vorbească cu mine, atunci când încep să treacă prin acele momente de suferinţă.  Eu cum trecusem peste acele momente eram liberă să vorbesc cu cine ce vroia.  În schimb când am cerut eu să vorbesc cu ei, ia ghiciţi, ori îşi băteau joc, ori vorbeau flegmatic, ori erau în culmea fericirii într-o altă relaţie şi cum dragă să mă bag eu peste ei.
 Lasă-i Doamne fericiţi, dar păcat, că după ce alea le-au tras clapa, şi-au amintit de mine că sărăcuţa Lili ce de treaba e, şi naivă, la cît m-a iubit sigur mă va primi înapoi. 

Mda, în visele lor. 

  La acei patru oameni, am ţinut mult de-a lungul timpului, pentru ultimul amintit i-am purtat o dragoste foarte profundă şi sinceră.  V-am spus, suferinţa a fost pe măsură.
    Dacă ar fi să dau timpul înapoi, nu l-aş da.  Fiindcă, din fiecare relaţie m-am ales cu ceva învăţătură.  Şi pe această cale, îi mulţumesc Lui Dumnezeu că mi-a scos în drum, oameni minunaţi şi frumoşi, alături de care am reuşit pe acele timpuri să mai fac un pas mic înainte spre maturitate.  Şi le multumesc şi lor, că mi-au greşit.  Aşa poate numa am reuşit să văd ce trebuie să fac cu viaţa mea şi cu viitorul meu.  Căci până atunci, viitorul meu îl includea şi el, [fiecare la acel timp].
   Aaa, este un singur lucru pe care l-aş schimba.   M-aş întoarce undeva în anii 1992-93', când părinţii mei şi-au ales fiecare câte-un alt drum.  Crud.  Şi urăsc, factorii care i-au determinat să se despartă.  M-aş întoarce, şi aş face o minune, căci doar asta le-ar fi putut să îi schimbe.  Era prea clar că se vor despărţi.
 Bine, eram pititică şi vai de curu meu de bolnavă, nu ştiam nimic pe atunci.  De s-ar fi iubit cu adevărat, dacă şi mama şi tata ar fi fost în situaţia mea de faţă, şi ar fi vrut să realizeze o familie, l-ar fi făcut fără să mai asculte de prietenu, de prietena, sau de pofta de a fi liber.

Face rău şi libertatea, mai ales atunci când e la mijloc şi un copil.

Şi sunt foarte sigură, că ar fi realizat o familie unită şi fericită.
În prezent dacă mă uit în trecut nu aş schimba nimic din " ce am făcut cu mâna mea".  Poate la timpul potrivit mi-aş cere iertare de la fiecare face-2-face, chiar dacă ştiu că ei vor fi ultimii care îşi vor recunoaşte vina.
    Apoi, visul meu de adolescentă, s-a împlinit.  Am o relaţie, la care am visat de copilă, însă de teama trădării am îndepărtat acest vis.  Iar acum parcă nici nu e vis.  E dragostea Lui Dumnezeu, simt acest lucru.  O relaţie în care amândoi se implică, în care fiecare se ocupă de a oferi afecţiune, atenţie, iubire şi veselie celuilalt.  Mă simt ca o copilă, mă simt atât de răsfăţată, şi de iubită.  E cel mai bun lucru ce mi s-ar putea întâmpla.
Nu ştiu pe cât de schimbată sunt, unii spun " eşti schimbată din toate punctele de vedere", alţii afirmă" dute tu că nu te-ai schimbat."  Cu toate părerile contradictorii, ştiu unde îmi e locul.  

   Sunt mulţumită de mine, asta îmi dă un motiv în plus să mă fac frumoasă dimineaţa înainte să plec la servici, să zâmbesc la trecerea pentru pietoni, pe stradă, în autobuz, chiar şi la servici.  În schimbul reproşurilor să încerc să îi aduc un motiv de bucurie prietenului.  Chiar dacă nu am ce să îi reproşez, dar nu e greu să mă leg de nijte chichiţe şi să i le arunc în faţă.   De ce să provoc conflict, când pot să provoc un râs sănătos, când pot să îl fac să îmi mărturisească acele cuvinte de care poate niciodată nu mă voi sătura să le aud [ te iubesc ].  E mult mai plăcut pentru mine şi şi pentru el, şi pentru amândoi să trăim mulţumiţi că ne avem unul pe celălalt.  Deşi trăim timpuri grele, pot să spun că e minunată această viaţă, cu toate relele, cu toate necazurile, şi cu tot egoismul celor din jur.  Nu mă interesează viaţa nimănui, decât acelora apropiaţi.