Se spune ca vom fi mereu copii..ca inocenta este cea mai pura stare a omului de cand se naste pana moare..insa odata pierduta, nu o mai recuperezi..
Si ce pacat...caci inocenti fiind credem ca soarele straluceste si noaptea..
Si ce pacat..caci dupa ce o pierdem..vedem altfel lucrurile..parca cineva ne sta pe umeri si pas cu pas ne spune: uite aici e asa pentru ca ala face asa..si ne deschide ochii si ne deschide judecata..sa putem si noi sa judecam mai mult ..si ne dechide porti ale invidiei si ale fricii..si ale deznadejdii..
Atunci cand spunem noi, ca, crestem..defapt iesim din carapacea aceea care ne proteja de lumea rea si cruda..si iesim cu asa ardoare si curiozitate sa aflam raul, sa aflam poate binele, sa aflam cum e sa fim mari si maturi..
Si cand eu am iesit din aceasta carapace..m-am simtit vinovata..m-am simtit parasita de inocenta..nu vroiam sa o pierd..si totusi am parasit-o si eu la randu-mi...si deodata m-am trezit in haos, in multimea de oameni rai si care mereu sunt pusi sa judece fiecare fapta a ta, si fiecare vestimentatie a ta, si fiecare privire si vorba...
Cu timpul..si eu am devenit unu din ei..un om poate nu la fel de rau..dar poate unu care judeca prea mult, fiindca la randu-i si el a fost judecat..si am devenit unu din aceia care analizeaza si sta cu frica in spate sa nu cumva sa vina careva cu sabia si sa atace.. cand lasam garda jos, cum primeam cate-o lovitura...
Si atunci cand am mai crescut..parca si credinta in Dumnezeu am pus-o sub semnul indoielii..si dragostea Lui am pus-o sub semnul banuielii....banuiam ca n-are cum sa ma iubeasca pe mine, un nimeni-n drum..
Totul era pus sub semnul intrebarii..si incercam sa imi canalizez gandurile pe anumite lucruri..sa ma focusez pe ce e important...
Si totusi in haosul acela in care ma aflam, de unde stiam ce e important? ce este esential? care este scopul meu? sau daca am vreo-unul? si de unde stiam eu ca e bine ce fac si cum fac?
La inceputuri a fost un dezechilibru total..ma straduiam sa ma inteleg..si sa inteleg situatia in sine..si mi-a fost greu cand am aflat ca nu mai am acea carapace...
Mi-am dat seama...stiu ca era o zi de duminica..si era soare..si mergeam agale pe drumurile pietroase ale satului unde statea bunicul meu..si mergeam incet..fara sa ma grabeasca nimeni..am observat ca incepeam sa analizez unele lucruri..de ce a spus preotul cutare lucru..caci, iesisem de la biserica, si litughia de atunci m-a facut sa reflectez asupra unor lucruri..si incercam sa inteleg eu acolo cuvintele, propozitiile, frazele..
Insa, la un moment dat, am realizat ca mintea mi se blocase..ca nu mai puteam merge mai departe pe firul ideii..si atunci mi-am dat seama ca analizam din cauza fricii, din cauza faptului ca ma simteam parasita si singura in satul ala imens...
Era destul de multa liniste pe drum..cam toti erau la masa cu familiile lor..si eu hoinaream prin cimitir si prin vite de vie..si auzeam doar latrate de caini si mieunat de pisic...si pasarele ici colo..cautam ceva si nu stiam ce.
Ajunsesem acasa la bunicu toata tremurand, si transpirata..chiar nu intelegeam ce e cu mine..
M-am pus in pat, caci mi-a trecut si foamea si setea pe cand am ajuns..pur si simplu am luat plapuma in brate si am inceput sa plang..da nu aveam un motiv concret..pur si simplu imi curgeau lacrimile, simteam sageti in inima, foarte dureroase..parca m-am intors cu un gol in mine..
Prin urmare m-a afectat foarte mult maturizarea timpurie..stiam ca din acel moment, orice as face fie cea mai mica greseala voi plati pentru ea mai dreveme sau mai tarziu..nu imi era frica de greseala in sine, ci mai degraba imi era frica de consecinte...deja deveneam paranoie si incepeam sa imi inchipui daca as face greasala cutare pe care a facut-o cutareasca as fi poate indiferenta sau as pati ceva mai nasol...si idei..si idei..asta pana am inceput sa imi controlez oarecum frica..
Apoi am pornit pe drumul asta a maturitatii cu motto-ul: sa tratez pe ceilalti asa cum mi-ar placea sa ma trateze ei pe mine..
Si mi-e dor de acea copila naiva, cum zambea cand vedea o privire blanda, un suras cald..si imi e dor de acea copila sa o strang in brate..offf de as putea...
Si ii era de ajuns o imbratisare ca multumire pentru o oarecare fapta..era asa grijulie sa faca ea tot...sa ii rasfete pe ceilalti...( care erau doar in imaginatia ei ceilalti )..sa fie respectata, si iubita....offfffff si iubita..
Trebuia sa am grija de ea, trebuia sa o protejez, sa fiu responsabila pentru acea copila..
In schimb...am lasat ca aceasta maturitate sa imi orbeasca mintea si sufletul..sa renunt la copila asta, care m-a facut ceea ce sunt azi..si am atatea sa ii multumesc..mi-a facut atat bine..
M-a invatat sa ma implic cu suflet, m-a invatat sa fiu vesela, m-a invatat sa lupt, m-a invatat sa iubesc, m-a invatat sa respect sufletele celorlalti, m-a invatat sa muncesc pentru fiecare lucru in parte, m-a invatat sa am rabdare, sa am speranta, si credinta.
Prin urmare, m-a facut om.
Copila draga, iti multumesc pentru tot ce pentru mine ai facut. Si m-ai facut OM.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu