Îmi e prea dificil să spun cum mi-a trecut această zi, această săptămână. A fost foarte tensionant şi din toate punctele de vedere. La servici, acasă, în relaţiile mele cu oamenii. Nu ştiu ce factor negativ a influenţat toată tensiunea asta. Poate din interiorul meu a izvorât totul. Sau poate.. Sau poate m-a schimbat tot ce mă înconjoară.
M-am gândit, toată săptămâna am analizat. Şi nu am ajuns la nici o conlcuzie, la nici o hotărâre pe care să o iau să îmbunătăţesc lucrurile. Mă simt iritată. Mă simt neputiincioasă. Au fost zile cu soare şi cu vânt puternic. O vreme înşelătoare.
Mă simt prea liberă. Mi s-a oferit libertate mult prea multă decât aveam nevoie. E prea mult. Simt că mă sufoc. Mă sufocă şi această linişte, mă sufocă şi aerul, parcă e prea mult oxigen poluat. Mă tem. Mă tem de amintirile mele, mă tem de lupta pe care trebuie să o duc.
Mama, a plecat. Sunt liberă, pot să fac ce vreau când vreau fără să mă aştepte cineva acasă şi căruia să îi dau explicaţii. Dar eu vreau să mă aştepte cineva acasă şi să îi dau explicaţii, să îi spun cum mi-a mers la servici, să îi spun ce am învăţat nou la şcoală, să îi dau toţi banii mei lucraţi în casă. Să îi spun c-o iubesc.
Tata, a plecat şi el. Am fost nedreaptă cu el. L-am urât atâţia ani înainte să îl cunosc. Dar apoi, am încercat să îl salvez, să îl scot din viciul său. L-am urât fără motiv, l-am urât pentru că aşa mi s-a spus. Dar, soluţia o aveam la mine, puteam să aleg. Puteam. Dar nu am făcut-o. Şi acum, a plecat.
Mă gândesc la viaţa mea pe care o aveam alături de prieteni, de familiile prietenilor. Am fost foarte fericită în acele perioade. Dar, au plecat şi ei.
Iar acum sunt liberă. Mă întreb ce să fac cu atâta libertate. Nu o ştiu folosi. Nu o vroiam. Vroiam decât să am o familie unită, ştii, mama, tata, bunicii, eu şi prietenu, şi serviciul meu. Aş fi avut o viaţă perfectă. Dar, nu, alţii au luat decizii şi în locul meu. Toţi au plecat. Aşa au considerat ei că e mai bine. Pentru cine? Pentru ei, pentru comoditatea lor? De ce nu au putut să lupte, de ce nu au putut şi ei să plângă măcar odată pentru iubire....pentru compasiune..?? Pentru mine.. De ce au plecat atât de repede şi fără să spună nimic..Am atâtea întrebări pentru ei, am atâta iubire să le dăruiesc... Dar mai bine au ales să plece. Pentru ei, da, e mai bine. Mă trezesc dimineaţa realizând că îmi e tot mai greu să trăiesc cu această realitate. Zi după zi..Poate, o confesiune la acel moment putea să schimbe totul. Puteam să le spun faţă în faţă, să mă uit în ochii lor, să le spun că îi iubesc atât de mult şi să le fi implorat ca nicicând să nu plece, să lupte pentru viaţa lor, pentru fericirea lor, a mea, a noastră. Dar mai bine am tăcut, i-am lăsat să plece. Oamenii cei mai importanţi din viaţa mea.
Cineva, avuse dreptate, am pierdut mult prea multe. Atâţia ani am crezut că există fericire pe pământ. Şi numai în tristeţe am trăit. Unde e fericire în care credeam, unde e ? Ani la rând credeam în iubire. Unde e? N-o simt. Atâţia ani am crezut în întoarcerea lui mama. Unde e? N-o văd. Atâţia ani eram convinsă că tata va reveni. Dar n-a făcut-o. Atâţia ani am crezut că voi reuşi să am o familie unită. Că voi reuşi să am un soţ credincios, că voi iubi, că voi avea din nou părinţii lângă mine, că voi avea serviciul pe care mi-l iubesc, că voi avea patru copii, că voi avea o casă într-un sătuc liniştit, şi voi munci. Că voi reuşi toate astea cu ajutorul lui Dumnezeu. Tot ce am clădit până acum pare că se destramă. Pare-se că dorinţa de a pleca lângă ei e prea mare.
Mă sufocă această linişte, simt cum lacrimi fierbinţi îmi inundă faţa crispată. Sufletul meu e ca un oraş pustiu, deşertic. Păşesc înainte fără scop. Mă simt pierdută, mintea s-a dezbrăcat de orice fel de sentiment. Am frisoane. Mă prăbuşesc pe iarba udată de ploaie. Simt un val rece ce îmi inunda corpul. Privesc fără să clipesc spre cerul înstelat. Sufletul meu este în doliu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu