Intr-o camasa a tristetii

Uneori simt nevoia sa urlu, sa zbier, sa strig..Uneori ma simt neputiincioasa, legata, si chinuita de atata dor si suferinti..

Si imi vine sa strig sa ma lase in pace, imi vine sa urlu de frica si teama..sa zbier spre cerul inalt caci nu e corect asemenea durere sa cunosc.

Alteori insa tremur..stand in varful patului ghemuita si leganandu-ma ca o nebuna prinsa intr-o camasa a tristetii, a nesigurantei, a infinitului de dor..tremur la gandul ca stiu ca va veni o zi in care voi ceda, in care nu voi mai avea putere. Si as vrea sa ma agat de un firicel de speranta, de o raza mica a soarelui, de o creanga ce atarna, sa spun cuiva "ajuta-ma"!!! In schimb, rabd, si incovoiata imi continui drumul vietii..

Insa nici acum glas nu am, si toata scena se desfasoara intr-o surditate absoluta...si alteori am frisoane si ma cuprinde un gol in stomac, caci teama pune stapanire, indoiala ma apasa si vantul imi taie respiratia...

Si lacrimi reci curg pe obraji..si tremur..si-mi-e frig...

Si desi soarele e pe cer, nu simt razele lui incalzindu-ma..si are un zambet pal..si cerul e un albastru cenusiu..si frunzele prind o culoare de galben pamantiu si zboara pe aripile vantului ..si pamantul devine noroios in bataia ploii ..si calc pe un asternut de frunze..si calc in gunoi fara sa-mi pese..si pasesc pe cararea de mult batatorita de atatea sentimente schimbatoare si atatea stari emotionale..

Si desi soarele zambeste palid, ploaia continua sa cada marunt si picuri reci imi uda crestetul...si pamantul devine din ce in ce mai moale..si visele de copila si dorul de parinte si imbratisarile si saruturile pe frunte din toate zilele frumoase..si plimbarile in paduri si campuri, livezi si vii..toate..imi lipsesc.

Dorul acestora imi ucid sufletul ..si imi lasa un gol imens ..si sunt amintiri atat de apropiate, desi in timp sunt ani buni..dar ele apar si reapar mereu ...

Da..imi e dor ..e acel dor de copil..

acel dor de el..de parintele meu..de tata!!!!

Tata, ce cuvant dulce..tata, cu privirea blanda...